Ştiri
 
Postul Mare - urcuşul duhovnicesc spre Sfintele Paşti
2010-02-15 08:56:41
     Domnul Hristos arăta puterea postului de a alunga duhurile răutăţii şi ale întunericului, atunci când le spunea ucenicilor Săi că „acest neam cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9, 29). De aceea, Sfinţii Părinţi zic că postul este poarta, iar epitrahilul este uşa mântuirii. Adică prin poarta aceasta strâmtă de care vorbeşte Mântuitorul vor intra virtuţile sfinte în sufletul şi trupul omului, îmblânzindu-le şi sfinţindu-le, iar epitrahilul simbolizează spovedania, iertarea păcatelor. Sfântul Vasilie cel Mare spune că „atât de bătrână este porunca postului, încât ea este de o vârstă cu omul”.
     „Nu numai vremea postului - scria Sfântul Ioan Gură de Aur - ci şi amintirea lui poate să ne aducă foarte mari foloase. Şi după cum cei dragi ai noştri, nu numai dacă sunt de faţă, ci şi dacă ne vin în minte, ne umplu de multă bucurie, aşa şi zilele postului, şi slujbele, şi petrecerea simplă, şi toate celelalte bunătăţi care ne-au rodit din el ne veselesc din pomenirea lui. Dacă aducându-le în cuget pe toate acestea, ne aducem aminte de ele, mari roade vom dobândi şi în vremea de acum. Acestea vi le spun nu ca să vă silesc să postiţi, ci ca să vă înduplec să nu vă desfătaţi, nici să aveţi o dispoziţie lăuntrică ca a celor mai mulţi dintre oameni, dacă mai trebuie numiţi oameni cei care au o asemenea micime de suflet, încât, ca nişte scăpaţi din lanţuri şi de temniţă grea, zic unii către alţii: «Greu am mai străbătut marea postului». Alţii însă, mai slabi de cuget decât aceştia, se tem până şi pentru următorul Post al Paştilor.”
„Postiţi? – spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Arătaţi-mi prin fapte. Prin care? – veţi zice. De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de bun nume, nu-l invidiaţi. Nu numai gura voastră să postească, ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi maşinile şi toate mădularele trupului vostru. Maşinile voastre să postească rămânând curate de hrănire şi de lăcomie. A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău şi zavistii” ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
     Vorbind despre post, Sfântul Vasilie cel Mare zice: „Postul este cel mai bun străjer al sufletului, cel mai sigur şi fidel tovarăş al trupului, arma vitejilor, întărirea atleţilor. El alungă spiritele rele, îndeamnă la evlavie, face să iubim înfrânarea, inspiră modestia, dă curaj în război, învaţă a iubi pacea. Postul dă aripi rugăciunii, pentru a se înălţa şi a pătrunde până la cer. Postul este sprijinitorul caselor, părintele sănătăţii, povăţuitorul tinereţii, podoaba bătrânilor, plăcutul tovarăş al călătorilor. Postul este mijloc de creştere duhovnicească, de desăvârşire şi îndumnezeire. El este o rugăciune a trupului care doreşte să se mântuiască.”
     Postul Paştilor, Păresimilor sau Patruzeci, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe; de aceea în popor e numit Postul Mare. El a fost rânduit de Biserică pentru cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară, care urmau să primească botezul la Paşti şi ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a pomenirii de peste an a Patimilor şi a Învierii Domnului; totodată ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul înainte de începerea activităţii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi.
     În primele trei secole, durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexandriei, unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), alţii două zile, adică Vineri şi Sâmbătă înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o săptămână, iar alţii mai multe zile, chiar până la şase săptămâni înainte de Paşti; la Ierusalim, în sec. IV se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus în aceeaşi vreme se postea patruzeci de zile.
     Începând de la sfârşitul secolului al III-lea, postul cel mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii), sau postul pre pascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind foarte aspru. Abia în secolul al IV-lea, şi anume după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I ecumenic, Biserica de Răsărit a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămâni, durată pe care o are şi astăzi, deşi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei şi modului postirii au persistat şi după această dată. După pravila ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de brânză, care anul acesta cade în ziua de 1/14 februarie), şi postim până în seara Sâmbetei din săptămâna Patimilor, inclusiv (22 martie/4 aprilie). Singura dezlegare la peşte din acest post este în Duminica Intrării Domnului în Ierusalim (Floriile), cu o săptămână înainte de Paşti, iar singurele dezlegări la vin şi untdelemn – sâmbetele şi duminicile.
     Postul este o rânduială lăsată de Dumnezeu. Prima poruncă dată de Dumnezeu omului a fost una privitoare la post. Ea era neapărat trebuincioasă pentru noi în rai, mai înainte de căderea noastră, şi cu atât mai trebuincioasă este ea după cădere. Porunca privitoare la post a fost dată în rai şi este înnoită în Evanghelie. Să ne înălţăm gândurile la dumnezeiescul aşezământ al postului şi, prin contemplarea acestui aşezământ, să dăm viaţă acestei nevoinţe a postului.
     Este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfântului şi marelui Post nu doar să ne împovărăm trupurile cu postul, ci să şi stăm de vorbă despre post; este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în aceste patruzeci de zile să ne îndreptăm toată luarea aminte cuvenită asupra preîntâmpinării pe care ne-a făcut-o Însuşi Mântuitorul cu privire la săturare şi îmbuibare: „Luaţi aminte de sine-vă ca să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia, şi cu grijile lumii, şi fără de veste să vie asupra voastră ziua aceea” (Luca 21, 34).
     În urma desfătării pântecelui, mintea se îngreunează, devine grosolană, fiind lipsită de uşurimea şi de duhovnici sa; inima se împietreşte, iar omul devine trupesc. Ce înseamnă „om trupesc”? Sfânta Scriptură numeşte „om trupesc” pe acel om nefericit care e ţintuit de pământ, care nu e în stare de gânduri şi simţăminte duhovniceşti. „Nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia în veac, pentru că trupuri sunt” (Fac. 6, 3), a dat mărturie Dumnezeu. Omul trupesc nu este în stare să Îl cinstească pe Dumnezeu. Chiar şi omul duhovnicesc, când se supune săturării pântecelui, îşi pierde duhovnicia, parcă îşi pierde însăşi putinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a sluji Lui. Atunci aceşti ochi duhovniceşti - inima şi mintea - se înceţoşează; veşnicia se ascunde de ei; viaţa pământească pare nesfârşită privirii lor bolnave. Pe potriva vederilor şi simţămintelor îşi capătă îndreptarea şi călătoria pământească, şi nefericitul călător orb merge, împreună cu şarpele cel lepădat, pe pântece şi pe pământ mănâncă în toate zilele vieţii sale pământeşti. Numai cu ajutorul postului ne putem rupe de pământ, rupând legăturile cu păcatul şi împotrivindu-ne puterii atrăgătoare a desfătărilor pământeşti! Numai cu ajutorul postului duhul nostru se poate slobozi de grelele lanţuri ale trupului, iar cugetul nostru se poate ridică de la pământ, înălţându-şi privirile către Dumnezeu!
Pe măsură ce luăm asupra noastră jugul cel bun al postului, duhul nostru dobândeşte o mare libertate: el tinde spre tărâmul duhurilor, care îi este înrudit; începe să se întoarcă des spre contemplarea lui Dumnezeu, să se cufunde în această nemăsurată şi minunată contemplare. Dacă obiectele lumii materiale, când sânt luminate de razele soarelui material, negreşit iau de la acesta strălucire şi o răspândesc la rândul lor, cum să nu se lumineze duhul nostru atunci când el, lepădând prin mijlocirea postului, vălul cel grosolan şi des al trupului, se înfăţişează nemijlocit Soarelui Dreptăţii - lui Dumnezeu? El se luminează! Se luminează şi se preschimbă! Apar în el gânduri noi, dumnezeieşti, se descoperă înaintea lui taine pe care nu le cunoştea mai înainte. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Sale o vesteşte tăria” (Ps. 18, 2); toate zidirile, văzute şi nevăzute, propovăduiesc cu glas răsunător negrăita milă a Ziditorului; el gustă duhovniceşte şi vede duhovniceşte că bun este Domnul (Ps. 33, 8).
     Harica uşurime şi subţirime a duhului se împărtăşesc trupului: trupul, în urma duhului, este atras spre simţirile duhovniceşti şi dă mâncării nestricăcioase, pentru care a fost zidit, întâietate faţă de mâncarea stricăcioasă, la care a căzut. La început, el anevoie se supune lecuirii prin post, care e însoţită de silire de sine; la început el se tulbură de rânduiala postului, se răscoală şi se înarmează împotriva ei cu felurite filosofări luate din ştiinţa cu nume mincinos: fiind însă îmblânzit şi vindecat de post, el deja simte şi gândeşte altfel. Felul în care vede săturarea seamănă de acum cu simţămintele omului care s-a însănătoşit faţă de mâncărurile vătămătoare pe care le dorea cu înverşunare în vremea bolii; el seamănă cu felul în care se uită omul la o otravă dată în vileag, prin care se răpeşte duhului stăpânirea asupra trupului, prin care omul este doborât de la asemănarea şi înrudirea îngerească la asemănarea şi înrudirea dobitocească.
     Să străbatem alergarea sfântului post cu râvnă, cu osârdie. Lipsurile cărora pare că se supune după rânduiala postului trupul nostru sunt nimicnicie înaintea folosului sufletesc pe care poate să-l aducă postul. Să desfacem prin mijlocirea postului trupurile noastre de masa bogată şi grasă, iar inimile - de pământ şi de stricăciune, de adâncă şi pierzătoarea uitare prin care suntem despărţiţi de veşnicia care stă înaintea noastră şi este gata să ne cuprindă. Să năzuim atât cu duhul, cât şi cu trupul spre Dumnezeu! Să ne temem de starea trupească, pricinuită de călcarea postului, să ne temem de deplina neputinţă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a-L cinsti pe Dumnezeu pe care o pricinuieşte călcarea postului. Această neputinţă pierzătoare este temeiul morţii veşnice. Această neputinţă pierzătoare este arătată de noi atunci când, din pricina dispreţuirii poruncii lui Dumnezeu privitoare la post, îngăduim să se îngreuieze inimile noastre cu saţiul mâncării şi cu beţia.

Mitropolia Slatioara ©2007
 
XDigitalsSolutions